(im)Perfect World
Indiferent cât de optimist şi încrezător este un om, indiferent cât de diferite sunt concepţiile sale faţă de ale celorlalţi, indiferent cât de mult luptă pentru o idee extraordinară, este foarte posibil să nu se schimbe nimic.
De ce? Pentru că este înconjurat de milioanele de oameni clonaţi, care nu numai că nu cred în nimic, dar îşi susţin raţionamentul negativ cu atâta insistenţă, încât distrug imediat orice urmă de speranţă.
Oamenii nu mai cred în iubire, în prietenie, în găsirea fericirii independente, în posibilitatea de a ajunge oriunde dacă îşi doresc cu adevărat. Dar nu e vina lor. Au suferit prea multe dezamăgiri, iar sentimentele s-au subţiat atât de mult... Ca o gumă de mestecat pe care o întinzi între degete până se rupe.
Totul s-a transformat. Am ajuns să respingem ideea de dragoste (chiar dacă până la urmă la asta se rezumă toată existenţa noastră), iar acum nu mai suntem în stare să o recunoaştem nici măcar când e în faţa noastră.
Ne îndoim de ceea ce vedem cu propriii ochi, ne e atât de frică să avem încredere în cineva, să ne deschidem braţele şi să primim orice ni se oferă fără să ne gândim la ce e mai rău, să ne aruncăm la rândul nostru într-o altă pereche de braţe deschise, şi să coborâm scutul în care ne-am băgat. Alegem în schimb să ne dezvoltăm neîncrederea, să ne hrănim cu ideea că "oricum, toţi sunt la fel", să profităm de tot ce ni se dă, apoi să ne retragem în cuşca noastră, de teamă să nu fim răniţi.
De ce mă mai mir că totul a dispărut? De ce să nu recunosc că mă simt trasă în jos de toate aceste impresii greşite? De ce să ascund faptul că îmi pasă exagerat de mult? De ce nu pot să mă mulţumesc cu faptul că eu totuşi cred şi că asta e cel mai important?
Mă afectează să ţin atât de mult la ceva şi să mă izbesc de peretele gros al minţilor celorlalţi de fiecare dată. Mă afectează lipsa de optimism din sufletele lor. Nu înţeleg de ce mă simt atât de tristă când văd că nu-i pot face să aibă încredere nici măcar în ei înşişi.
Vreau să văd oameni care au o viaţă adevărată, care sunt în stare să accepte iubirea adevărată şi ura adevărată, fără a se ruşina de asta, vreau să aud şi altceva.
Mă întreb de ce am devenit atât de disperaţi, de ce întotdeauna gândim atât de limitat, de ce nu dăm şanse unor oameni care merită cu adevărat, de ce ne lăsăm orbiţi de întâmplări nesemnificative, de ce suntem laşi sau atât de slabi?
Sunt conştientă de faptul că simt mereu altfel, că nu pot să trăiesc fără să iubesc şi nu pot decât să mulţumesc. Poate că o să am nevoie de mai mult de o viaţă pentru a-mi arăta recunoştinţa, fiindcă ştiu că sunt alţii mai buni, mai frumoşi, mai demni de iubit, dar pe care n-o să-i iubească nimeni, niciodată, pentru că sunt priviţi ca nişte obiecte de unică folosinţă, prin nişte ochi de plastic. Pentru că asta e lumea în care trăim.
Autor: Luminita Iliescu
-
Dana30-11--0001 00:00
Intr-o lume imperfecta...niste ganduri..perfecte...ai dreptate draga mea...asta e lumea in care traim..uff...
-
Valin30-11--0001 00:00
Sarut mainile, Sunt impresionat de aceasta logica; ma recunosc ravasit chiar de concluziile prezentate; am dorit sa cred ca si eu sunt poate altfel, cind gindesc in sentimente si nu in cuvinte; mereu am fost ranit si cu siguranta sunt si voi ramine asa, de multe ori chiar ma intreb la ce imi foloseste atitudinea si perceptia mea; teribila imaginea si senzatia de "ochi de plastic"; te felicit pentru tot editorialul, eu as gindi ca "este lumea pe care o ingaduim"; voi reveni, cu siguranta.... ma voi intoarce aici. Multumesc.
-
Valin30-11--0001 00:00
Sarut mainile, (iar) Sunt oameni care nu-si accepta decit vorba lor, de gindire nu discut acum; aceasta acropolizare absoluta a celor spuse conduce la prabusirea interioara, neascultarea si neintelegerea celui de linga tine, negarea liberatii lui de gindire si exprimare, este apanajul lipsei de educatie primara in primul rind; nu conteaza argumentele, ci numai recunoasterea absoluta a adevarului celui fara de intelegere si ascultare - de catre ceilalti - e acel dictatorial "numai eu am dreptate !" Si eu, la rindu-mi, aleg strimb uneori, stiu ca gresesc, si eu cred in sansa data fiecaruia, o data, de doua... de noua, insa eu nu imi bat joc, e mai greu, altora ......Si nu spun ca toti sau toate sunt la fel, nici nu gindesc desigur. Ar fi simplu sa-i bag pe toti intr-o oala, dar asta ar insemna sa ma indoiesc de creatia Lui si, nu e cazul; raspunsul la dilemele de mai sus il gasim si in Carte, in ce inseamna evolutie si sfirsit; lumea la care ma gindesc si pe care ma sprijin e numai cea a copilariei, am trait-o, am simtit-o, stiu ca exista.
-
El30-11--0001 00:00
Cine suntem noi sa decidem ce este si ce nu este perfect?
-
Valin30-11--0001 00:00
Salut El. Desi nu mie mi te-ai adresat, iti spun parerea mea, anume faptul ca eu pornesc mereu de la realitatea mea, aceea ca sunt simplu muritor si nu decid nimic, insa e posibil si probabil ca sa ma consider perfect pentru ceva sau cineva, asa sa si sper, sa imi doresc, sa vreau, chiar daca poate nu e potrivit asa... in perfectiunea din care ni s-a darui si noua, fiind dupa chipul si asemanarea Sa, ne dorim desigur sa fi decazut sa fim neprihaniti, sa ducem povara pacatului ancestral usor, insa e greu, suntem doar muritori si trebuie sa ne depasim conditia, eu am vazut, stiu ca exista oameni cu har si putere. In ei e speranta si mult bine in iubire crestina.
-
Valin30-11--0001 00:00
S-ar putea sa mai discutam despre dragoste / Despre perceptia pe care ne-o impartasesti in ultima fraza ? Si o recomandare muzicala pentru aceasta I want to know what love is - Mariah Carey Cele bune, tuturor !
-
Marius30-11--0001 00:00
banii au ingropat dragostea. de fapt, banii au ingropat tot!!
