Conversaţii la... cafea
Printre lucrurile care nu îmi plac, ba chiar mă enervează, sunt conversaţiile de convenienţă. Din societate sau dintr-un cuplu, în egală măsură.
Deşi, înclin să cred că mai mult femeile. Pentru că bărbaţii se acceptă mai uşor aşa cum sunt, nu îşi pun mii de întrebări despre ei, pe când femeile se străduiesc să fie cât mai mult pe placul bărbaţilor şi îşi construiesc singure scenarii şi complexe închipuite.
Mie mi se întâmplă să nu am nimic de spus. Nimic care să merite dat afară din cap. E vorba de momentele când, de exemplu, sunt înconjurată de câţiva oameni care dezbat de zor iar eu nu simt nevoia să intervin.
Nu pentru că nu m-ar interesa ce vorbesc sau pentru că m-ar enerva sau m-ar plictisi. Pur şi simplu, să-i ascult îmi dă o stare de bine pe care nu sunt dispusă să o stric prin participare, prin efortul, chiar minim, pe care asta îl presupune.
Iar ei se grăbesc să tragă concluzia că ceva nu e în regulă, că nu mă simt bine. Şi, atunci, ca să le risipesc îndoiala, trebuie să mă alătur şi să discut. Dar o fac de dragul convenţiilor şi asta mă enervează.
La fel se poate întâmpla şi într-un cuplu în care cei doi deja şi-au spus tot ce era de spus, efervescenţa de la început s-a dus şi sunt în faza... plăcerii liniştite de a fi împreună, să-i zicem. Nu, încă nu au ajuns la blazare, aia vine mai încolo, dacă e să vină.
Deci, cei doi ies la o plimbare, se aşază la o terasă şi savurează o cafea sau orice altceva. După primele banalităţi de genul e drăguţ aici, da, şi cafeaua e bună etc., mie, de exemplu, mi se poate întâmpla să am chef să tac. Da, să zac pe scaun, să simt aroma plăcută a cafelei şi să-mi las mintea să zburde unde o vrea, fără să spun nimic.
Asta nu înseamnă că omul de lângă mine mă plictiseşte, nici că îl ignor şi mă uit după alţii, nici că visez la alt bărbat. Înseamnă doar că mă simt bine şi atât.
Iar ăsta e momentul în care intervin clişeele, scăpărările alea de prostie care îţi aliniază comportamentul la un standard gândit de alţii pentru toţi. Şi celălalt începe să te piseze mărunt, mai întâi cu întrebări la care răspunsurile sunt cele pe care le-am dat deja, după care, inevitabil, vin alea grele, cu substrat şi cu bătaie lungă în relaţie.
La fel de inevitabil ajungi să porţi o discuţie nedorită, care se termină în ceartă. Asta, daca n-ai suficientă diplomaţie să disimulezi şi să îti reţii nervii. Iar greşeli de genul acesta fac atât bărbaţii cât şi femeile. Nu ştiu dacă deopotrivă, n-am încercat să fac o statistică.
Autor: Luminita Iliescu
-
Mihaela08-11-2013 14:11
Si eu simt la fel. Nu-mi pasa ce cred altii, felul in care dorim sa experimentam este optional iar cei care nu inteleg asta sunt prea orgoliosi, urmeaza doar niste tipare. Mie imi place sa traiesc LIBER! Sunt hotarata sa traiesc asa, simtind clipa, traind-o, bucurandu-ma de ea. Pana la urma este treaba fiecaruia ce decide sa faca si daca nu-i accepta pe altii....n-au decat, "nu-mi bat capul cu ei". Eu asa traiesc de mult timp, de cand ma stiu si ma simt minunat chiar daca imi spun ca sunt ciudata. Un prieten te accepta asa cum esti, chiar daca nu te intelege. Traiasca libertatea sufletului in manifestare! Toate cele bune! Cu drag si simpatie, Mihaela
