Contraste
Era o vreme când îmi puneam gândurile pe hârtie. Uneori pe file roz, alteori pe foi dictando, iar rândurile creşteau ca şi cum ar fi fost tricotate, unul după altul într-un tot, cumva al meu.
Aveam senzaţia aceea pe care ţi-o dă o carte care îţi place, când ai citit-o pe toată. Eşti mândru că ai terminat aşa multe pagini, dar ai şi o părere de rău că s-au dus.
Apoi a venit era laptopului. M-a prins în mijlocul unei idile. În care eu eram absorbită de cuvintele tastate, iar el, de textele mele. Nu au fost doar poveşti, ci şi sentimente, păcat că el nu mi-a simţit lacrimile când curgeau pe taste. De aceea, nici nu şi le va aminti, nici nu mă va crede.
Îmi plăcea că-l simţeam curios, atent la cele mai ascunse "fişiere" şi hotărât să mă descifreze. A fost primul meu cititor şi cel mai aprig susţinător.
A urmat apoi site-ul acesta, ca o extensie a gândurilor dosite. Un spaţiu unde eu scriam şi eu citeam. Sau uneori doar prima parte. A fost perioada curajului de a spune ce crezi pe o platformă publică, dar oarecum privată. Privată de priviri externe şi judecăţi înţelepte. Până au început primele reacţii.
O bună bucată de vreme, aceasta era mica mea oază de bucurie. De "altceva" într-un scenariu mult prea previzibil. De "diferit" într-o poveste al cărei final îl ştiam de la început. Fiindcă eu o scrisesem. Sunt texte de demult de-ale mele, de care nu mi-e ruşine pentru că-mi sunt mult prea dragi. Sunt atât de ale mele cum n-or să mai fie altele vreodată.
Acum, mă găsesc într-o fază în care nu pot apăsa pe "publish". Nu mai am libertatea aceea de a trimite texte spre lumină. Chiar dacă le-am dat naştere. Mi-e teamă. Nu de reacţii, ci de lipsa reacţiilor acolo unde licăreşte un strop de aşteptare. Din partea mea. Fiindcă textul când vede lumina capătă viaţă. Iar tot ce este viu e şi sortit pieirii.
Mi-e frică de moartea textelor mele. Pentru că atâta timp cât le am, încă-mi mai pasă.
Autor: Luminita Iliescu


















