Un martor al Bucureştiului interbelic, istoricul Neagu Djuvara

Într-o tihnită zi de toamnă, când razele irizate ale soarelui anunţă încheierea unui ciclu din viaţa oraşului, l-am vizitat pe istoricul Neagu Djuvara. Locuieşte într-un cartier al Bucureştiului ce mai păstrează şi azi parfumul vechii capitale, cu străzi umbrite de verdeaţă, cu vile impozante construite acum un secol.

 

M-a întâmpinat cu aceeaşi bucurie în privire, care transpare dincolo de grijile cotidiene, cu ţinuta rasată, cu aerul de nobleţe ce coboară dintr-o lume pe care o credem dispărută. Pe lângă bogăţia de idei, dialogul este ritmat de rostirea sa, cu amplitudine vocală din registrul dramatic, într-o perfectă limbă românească după jumătate de veac de „pribegie“ .

 

Bogdan Fezi: Ce amintiri vă evocă Bucureştiul de altădată?

 

Neagu Djuvara: Pentru început aş aminti că, în 2003, Bogdan Fezi m-a invitat în calitate de referent (eram la Paris într-un fel de vacanţă) să asist la prezentarea tezei sale de doctorat care fusese dublă, susţinută în Franţa cu un juriu franco-român. Erau de faţă rectorul şi o profesoară de la Universitatea de Arhitectură din Bucureşti şi doi profesori francezi.1 Eu eram printre cei 15-20 de invitaţi să asistăm acolo. Fusesem prezentat că sunt profesor de istorie şi eram în rândul întâi. Au trecut trei ceasuri: expunerile lui Bogdan Fezi şi pe urmă critica fiecăruia din cei patru. Când s-a terminat, au început mici discuţii cu asistenţii, cu publicul care era acolo, şi cel mai tânăr dintre cei doi membri ai juriului francez mi s-a adresat mie. Zice: "Domnule profesor, e un lucru foarte interesant, eu cunosc bine Bucureştii, am citit mai multe cărţi despre istoria capitalei române şi m-am dus mai des la Bucureşti, dar constat un lucru care pentru mine este ciudat. Acest oraş este citat documentar prima oară la mijlocul veacului al XV-lea – făcea referinţă la faimosul document al lui Vlad Ţepeş care pentru prima oară vorbeşte de cetatea Bucu­reştilor –, devine capitala Valahiei la mijlocul veacului al XVII-lea, apoi capitala Principatelor Unite la mijlocul veacului al XIX-lea şi pe urmă, după Primul Război Mondial, capitala României Mari. Cum vă explicaţi că în acest oraş relativ vechi nu aveţi nici un monument civil care să fie mai vechi de jumătatea veacului al XIX-lea?"

 

Trebuie să mărturisesc că am fost luat prin surprindere şi că am început să mă bâlbâi puţin, că ce răspuns să dau? Şi am dat un prim răspuns: "Acum să ştiţi că la noi, până a venit calea ferată, deci după 1870, nu se găsea piatră în Câmpia Munteană. Deci tot oraşul este clădit în cărămidă, care se ştie că este mai friabilă decât piatra, deci toate monumentele, inclusiv bisericile, palatele şi altele erau construite în cărămidă. Al doilea lucru este că Bucureştiul se găseşte pe o linie de cutremure foarte mari, avem în medie două cutremure pe veac, care strică multe clădiri."

 

Apoi, mai dau şi al treilea argument, zic: "Şi pe urmă să ştiţi ceva: românul dărâmă totdeauna ceea ce a clădit taică-său sau bunicu-său. La sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul veacului al XIX-lea, când nu începuserăm încă occidentalizarea, erau câteva palate boiereşti în Bucureşti, care, după gravurile pe care le avem şi după descrieri, în special ale faimosului Ion Ghica (bei de Samos, de mai multe ori prim-ministru, un mare scriitor român), din descrierile lui se înţelege că erau totuşi destul de originale, clădiri imense cu acareturi, cu grajduri. În fine, erau nişte monumente în sine. De îndată ce românul a scăpat puţin de apăsarea tutelei otomane şi a început să călătorească în străinătate, deci prin anii 1820-1830, primii boieri care au plecat din ţară şi au călătorit în Occident au dărâmat casele părinţilor şi bunicilor ca să facă o altă casă.Ţ

 

Aş adăuga acum, în continuarea intervenţiei mele de la Paris, că am păstrat puţine palate în împrejurimile Bucureştiului, de pildă de stil brâncovenesc. Din fericire, avem micul castel de la Mogoşoaia, care a fost renovat de prinţesa Bibescu între anii 1910 şi 1920 şi este un model. Dar au fost mai multe care nu erau departe de frumuseţea acestui monument. Nu mai vorbesc că niciun guvern, nicio primărie a Bucureştilor nu s-au gândit să recon­struiască nişte monumente importante ale ţării, ca de pildă Curtea Veche a lui Brâncoveanu.

 

Şi pe urmă mănăstirea Văcăreşti, care a fost distrusă în vremea lui Ceauşescu: acolo sunt atâtea fotografii şi chiar resturi care au fost salvate, încât e clar că s-ar putea recon­stitui perfect. Nu s-a făcut nimic.

 

Să revin la problema asta cu modificarea din generaţie în generaţie a ceea ce era vechi. Rezultatul destul de bizar privind clădirile cele mai arătoase este că puţinele frumoase din Bucureşti sunt de un stil franţuzesc de sfârşit de veacul al XIX-lea, deci post-Haussmann. E foarte interesant, de exemplu, chiar cartierul în care eu locuiesc în momentul de faţă – bulevardul Dacia şi strada Polonă – e plin de nişte hôtels particuliers, cum ar spune francezul, nişte adevărate palate care sunt foarte frumoase, toate în stilul 1890-1900. Deci nu mai are nimic de-a face cu trecutul de până atunci al României.

 

BF: Avem şansa să fiţi martorul unei perioade adesea idealizate, perioada interbelică. Acel Bucureşti era un oraş "occidentalizat", era o adevărată capitală europeană?

 

ND: Aici am să vă spun o mică anecdotă, adică o trăire a mea. În primii ani ai întoarcerii mele în România, ar putea să fie în 92-93, cunoscusem un diplomat britanic care, după doi-trei ani de serviciu la Bucureşti, pleca. A dat o recepţie într-un restaurant care pentru ziua aceea s-a golit, dar rămăseseră pe pereţi toate fotografiile şi tablou­rile pe care le avea. Lumea mergea dintr-un salon într-altul. Pe pereţi erau o seamă de fotografii interbelice. Unele au devenit chiar celebre: Calea Victoriei văzută într-o zi, probabil o zi festivă, duminică, unde vezi sute de maşini şi mii de oameni, toţi bine îmbrăcaţi, cu pălărie, cu cravată, cu baston, care umpleau străzile. Dau un efect – cum să spun – de bogăţie burgheză extraordinară. Într-o sală, alături de locul unde lumea stătea lângă bufet, văd pe cineva. Nu puteam să îmi dau seama dacă e chinez sau coreean şi mă apropii de el şi îi vorbesc pe englezeşte. Îmi răspunde pe româneşte. Era consilierul Ambasadei Chinei, care învăţase limba română. Zice: „Asta ce este?“ Pesemne că acolo, în ţara sa, aflase că, înainte de comunism, în Bucureşti era toată lumea cu picioarele goale. Şi zic: „Păi, asta este o vedere din Bucureşti în anii 1930“. A rămas cu gura căscată. Nu-i venea să creadă că exista la noi o asemenea civilizaţie.

 

Şi pe urmă n-am să uit de un ataşat militar francez, colonelul Arbitre. Îl cunosc în 1939-40. Începuse războiul în Occident şi el era ataşat militar la Bucureşti, deci foarte interesant pentru francezi. Şi venea de la Varşovia, care totuşi era un oraş mult mai vechi, mult mai mare. Şi eu îl întreb: „Trebuie să găsiţi Bucureştiul nostru niţel cam pro­vincial faţă de Varşovia“. El: „Nu, nu. Détrompez-vous – cum a spus el pe franţuzeşte – să ştiţi că Bucureştiul îmi place mult mai mult decât Varşovia.“ Şi de ce îi plăcea, pentru că eram amândoi pe Calea Victoriei. Fiindcă viaţa asta a centrului Bucureştilor, vitrine foarte bogate, lume elegantă, femei frumoase – asta era mult mai bine decât la Varşovia sau în multe oraşe mari din Răsăritul Europei. Adică exista – poate o să îmi spuneţi că este puţin super­ficial, dar este un fapt – eleganţa centrului Bucureştilor. Aceasta a fost de altfel renumită şi înainte vreme, pe când erau încă boierii cu caleaşcă. Îmi aduc aminte de nişte observaţii în acest sens ale unor franţuji, pe la 1812. Când veneai de la Constantinopol – care era de o tristeţe teribilă – ajungeai la Bucureşti şi vedeai dintr-odată caleşti bogate, lume elegantă pe stradă, în ţărişoara aia nenorocită şi încă supusă turcilor, dar era lux. Românului îi place luxul. Îi place luxul şi frumuseţea. Asta e clar.

 

BF: Putem spune că acest Bucureşti cu străzile orga­nizate, cu centrul refăcut, se datorează într-o anumită măsură românilor care au fost şcoliţi în străinătate şi au revenit în ţară pentru a reclădi Capitala?

 

ND: E clar.

 

BF: Ce mesaj le puteţi da la ora actuală românilor aflaţi în această situaţie?

 

ND: Personal l-am mai dat în toate cărţile mele şi în toate conferinţele pe care le fac. Pentru mine cea mai mare dramă pe care o trăieşte România în momentul de faţă este că tinerii vor să părăsească această ţară şi, dacă pleacă în străinătate şi găsesc de lucru acolo, nu se mai întorc în România. Noi, generaţia mea şi toţi predecesorii mei, cele trei-patru generaţii care m-au precedat şi care au făcut studii în străinătate, nici unul dintre ei nu avea de gând să stea acolo după ce îşi termina studiile. Se întorcea cu acel bagaj intelectual şi, în ochi, cu imaginea altor peisaje urbane decât la Bucureşti şi încercau să facă acelaşi lucru la ei acasă. Dar niciodată nu se gândeau să plece şi să părăsească ţara. Aşa că mesajul meu este: „Tinerilor, dacă puteţi, chiar dacă o duceţi mai rău la noi în ţară, e o datorie supremă să vă întoarceţi şi să reclădiţi România“.

 

Interviul acordat pe 15 octombrie 2010 face parte din prefaţa cărţii "Bucureştiul interbelic" publicat la Editura Curtea Veche.

 

 

 


Autor: interviu de Bogdan Andrei Fezi



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe

Isteria dietelor

Text trimis de Viorela Dobre Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita i... Citeste tot

I'm good or not!?

Eu nu sint o persoana normala-sau ceea ce se  numeste de regula  in societate  normal!nu stiu cum sint dar nu ma sperii una ,doua  din ce mi se intimpla  ;ma tem  cu adevarat doar cind mi se imbol...Citeste tot

Ținute comode pentru timpul liber de la Femme Luxe

Vreau să vă prezint încă patru piese vestimentare de la Femme Luxe, foarte potrivite pentru timpul liber, nimic pretențios, totul foarte comod și în tendințe.

De această dată, am ales ma... Citeste tot

Cu ce te îmbraci de cutremur?

 

În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara ... Citeste tot

Picior peste picior, NIG de vorbă cu Petronela Rotar

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fa... Citeste tot

Prietenii mei, barbatii

Cand eram mica nu l-am citit pe Leonard Cohen si nu stiam ca scrisese el intr-o carte, probabil in urma experientelor personale, ca "o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu e bazata pe sex, e...Citeste tot

Oamenii aceia - Povestea unei cărți / Those people – The making off

 

 (the English version is available just after the Romanian one)

  Pădurea Franconă este un tărâm feeric, unul dintre acele meleaguri în care și ... Citeste tot