Romeo şi Julieta... doar o operă de artă
Acum un timp m-am îndrăgostit profund de un bărbat. Merita? Nu. Ceva din încâlcelile ascunse ale subconştientului meu îmi spunea că el nu era chiar un vis.
Dar m-am încăpăţânat să îmi imaginez lucruri foarte frumoase şi măreţe în privinţă lui. Masochism? Nu prea cred. Prostie? Ei bine, una asumată chiar în timpul derulării sale. Un romantism ceva mai dramatic şi poate un pic cam imatur? Cu siguranţă. Oricum, iubirile acestea intră deja în sfera dramaticului şi pateticului.
Poate că noi, femeile, avem foarte multe visuri romantice despre bărbaţi şi iubire, sau poate chiar avem foarte multe de oferit şi ne căutăm un „recipient” spre care să canalizăm tot ce avem mai bun de dăruit în speranţa că totul va fi perfect, că vom fi apreciate şi valorizate aşa cum simţim că merităm. Femeile au multe şi exagerate fantezii cu privire la relaţii şi bărbaţi, în timp ce mintea bărbaţilor este marcată de o serie de stereotipuri cu privire la femei, cu privire la ce anume ar reprezenta ele şi la tipul de comportament pe care acestea ar trebui să îl adopte în cuplu; prin urmare, femeia este percepută prin prisma unui set semantic tipic mentalului patriarhal, bazat pe categorizări restrictive precum: „linişte”, „căldură”, „armonie”, „dăruire”, „veşnic iubitoare”, cea care îmblânzeşte prin natura ei presupus tandră impulsivitatea inerentă a bărbatului mereu preocupat, mereu frământat.
Într-o epocă a vieţii urbane prin excelenţă, a divizării situaţiilor de viaţă într-o varietate complexă a relaţiilor, arhetipurile comunităţilor tribale, tradiţionale, au fost înlocuite de stereotipuri. Iar în timp, odată cu dezamăgirile şi deziluziile, mai mari sau mai mici, pe care le implică o relaţie care a pornit de la premise prea înalte, realizăm că cel pe care l-am ales a funcţionat doar ca un „fetiş romantic”.Unii oameni rezistă în cuplu şi continuă să îşi construiască viaţa împreună, dar pe o linie realistă a aşteptărilor, în vreme ce alţii simt că nu pot face faţă realităţii „adevărate” a celuilalt şi se simt trădaţi că partenerul s-a eschivat cumva din versiunea care a fost creată în legătură cu el. Îi felicit pe cei din primul caz. Pentru că o iubire matură, profundă, presupune cunoaşterea reală a celuilalt, ea înseamnă să-i fii alături necondiţionat şi nu numai să-i ierţi şi să-i accepţi defectele, imperfecţiunile, ci să le îmbrăţişezi ca parte distinctivă a eu-lui său, ca şarm al său particular. Am auzit multe poveşti despre iubiri imposibile, eu însămi am trăit una şi s-a încheiat foarte urât, şi pot mărturisi cu toată sinceritatea că aceste iubiri sunt în mare măsură narcisiste şi autoinduse.
Simţim nevoia să ne îndrăgostim într-un anume moment al vieţii noastre şi cumva nu am reuşit să ne eliberăm de mitul adolescentin al iubirilor imposibile, interzise, nereciproce. Iar rezultatul este o euforie melodramatică care face apel la aproape ancestralul „Carpe Diem”, la conceptul din ce în ce mai frecvent şi răspândit mediatic al „trăirii la maxim”, indiferent de ziua de mâine şi de consecinţe.
Revenind la propria mea iubire de atunci, îmi amintesc că am hrănit-o cu mândrie, într-o autoizolare plină de metafore şi complacere. Eram solitară prin ceea ce simţeam, dar solitară prin propria mea alegere, sentimentul meu nu era împărtăşit de obiectul dorinţelor şi fanteziilor mele trubadureşti. Şi apăram acel sentiment, era al meu şi mă îmbogăţea, până când am ajuns într-un punct de la care el nu a mai avut nicio legătură cu acel bărbat, ci pur şi simplu exista şi se hrănea din tristeţile şi frustrările mele crescânde, independent de trăsăturile lui reale.
Având în vedere tot patetismul pe care l-a implicat starea în care mă aflam, nu pot nega nicio clipă că ceea ce simţeam era dragoste. Dar această dragoste a avut mai mult de-a face cu autofantasmarea, cu multele figuri de stil şi literatura romantică. Dacă mi-aş fi impus să-l evaluez obiectiv, el nu ar fi avut nicio şansă, de la bun început. Iar când povestea s-a sfârşit, era deja prea târziu, îl iubeam şi îmi era imposibil să nu sufăr. Dar o iubire reală nu se sprijină pe El-Dorado-ul romantic, şi cu atât mai puţin pe cruzimea celui pentru care ai însemnat prea puţin.Este ciudat că fixăm acel om în timp şi în memorie epurat de tot răul pe care ni l-a făcut, în numele splendorii gamei variate de sentimente pe care ni le-a provocat şi sub pretextul că el a mai adăugat ceva la economia emoţiilor intense. Când firesc ar fi să privim experienţa pur şi simplu ca pe ceva nefast din care am învăţat, cel puţin, ceva care să ne dirijeze comportamentul romantic pe viitor şi să determine echilibrul între ceea ce suntem dispuşi să oferim şi să primim.
Am avut un prieten care spunea că relaţiile sale eşuau din cauză că „mă simt permanent atras de femeile care îmi dau un sentiment de pericol, sunt ca un fluture care nu se poate ţine la distanţă de flacără”. Tot el se mai caracteriza, într-un moment Tuborg, probabil, drept: „...un egoist hedonist. Extrag frumuseţea din clipă, ofer şi celorlalţi, dar păstrez mai mult pentru mine”.
Toată această emfază eufemică pentru a masca teama de o relaţie matură, cu un partener real, văzut şi iubit în cadrul intimităţii cotidiene; un partener care să nu fie o invenţie a imaginaţiei egocentriste, şi a cărui identitate să fie în armonie cu imaginea sa în ochii celui iubit, nealterată prin recurgerea la mijloace stilistice în definirea sa şi în autocaracterizarea în sine. În caz contrar, cậnd fiecare se descrie pe sine sau îşi vizualizează jumătatea simulậnd penajul flamboaiant al măruntelor eroisme permise într-o civilizaţie care ridiculizează măreţul, plenitudinea, cei doi ajung mai devreme sau mai tậrziu să nu se mai recunoască pe ei înşişi în contextul „în doi”.
Există teama că fericirea este parţială şi intermitentă, că iubirea este de multe ori plină de contradicţii şi dezacorduri, în timp ce visarea te izolează de aceste perspective într-un basm animat lingvistic şi frigid emoţional - despre tine. Sper ca oamenii să renunţe la oglinzile lor crispate, la autismul lor în culori strălucitoare de carnaval. Sper să ajungă să se bucure unul de celălalt, iar clipele petrecute împreună să fie un miez pur şi frumos, curăţat de imperfecţiunile vieţii în momentele cậnd facem bilanţul ei. Asta înţeleg eu, mai nou, prin „Carpe Diem”.În fond, „Romeo si Julieta” nu a fost decật o operă de artă...
Autor: Corade
