Poveste de dragoste

Voi povesti, astăzi, despre o iubire, cu dorul închis în palmele prea mici ca să o încapă.

Povestea spune că el o iubea, nebuneşte şi necondiţionat. Şi tot povestea spune că ea venea spre el cu inima bătând la fel de nebuneşte.

Dar oare sunt adevărate toate poveştile?

Cineva o să-mi spună, cineva o să mă ajute să aflu şi eu cât este lumină şi cât este noapte în această poveste.

Îi despărţea o lume, o stare extrem de civilă, o viaţă, un timp, şi multe sute de kilometri. Constant, permanent, dureros.

Dar s-au întâlnit cumva, cândva, pentru că aşa este povestea, şi ei, cuminţi, ca doi actori, şi-au asumat rolurile principale.

La început a fost un mesaj pe care ea, cu suflet de copil şi sete de lumină, l-a trimis în neant. El i-a răspuns în cuvinte potrivite ce ascundeau tristeţe, durere, dor.

Ochii ei s-au deschis larg, degetele ei au desenat un suflet pe taste şi l-au trimis în eter. Către el. Rugându-se, în taină, să fie recunoscută, înţeleasă. Nu voia nimic. Se mira numai de sufletul lui.

El s-a îndrăgostit irevocabil şi a sunat-o spunându-i că a întâlnit-o când avea nevoie mai mult.

Ea a căzut sub vraja vocii lui şi a ştiut de-atunci, de când el i-a rostit prima oară numele, că va fi pasăre captivă în palmele acelei voci.

S-au auzit zilnic la telefon… un dialog de chemări şi tăceri sonore prin care au încercat să se cunoască. Au încercat să-şi atingă sufletele cu vorbe frumoase, chiar s-au atins şi au devenit jumătăţi imperfecte ale aceluiaşi glob.

El a inventat un motiv ca s-o cheme la el. Ea a inventat un motiv ca să meargă la el. Şi-n ora aceea a primei întâlniri aproape că nu şi-au spus nimic. Erau doar împreună. Era bine. Iar lumea în jurul lor îşi schimba anotimpurile pentru că în sufletele lor încolţea primăvara.

Povestea nu ne spune asta, dar ei nu erau tineri şi nici singuri. Pe inelarul fiecăruia sclipea semnul unor promisiuni demult prăfuite. Şi dureroase.

Când s-au despărţit, el a vrut s-o sărute, iar ea s-a ferit. Putea duce cu ea povara sufletului pe care îl lăsa în palmele lui, putea duce durerea fiecărui kilometru ce avea să-i despartă în fiecare zi, dar nu putea să-i lase amintirea gurii calde de care nu-şi desprindea ochii.

De atunci au trecut ani. De puţine ori au fost împreună.

N-au dansat niciodată, n-au privit zorii împreună şi nici marea. Nu au colindat parcuri împreună, şi nici colţuri frumoase de lume.

Uneori vorbesc la telefon… Deseori ea îl visează. Şi el o visează, dar nu-i spune asta niciodată, pentru că visele unui bărbat nu se spun.