Fără cuvinte...
Vorbeam prin vârful degetelor. Te sărutam prin terminaţiile nervoase ale pielii situate în vârful degetelor.
Îţi pipăiam buzele cu groaza orbului pentru care nu va mai exista ziua de mâine şi cu neîncrederea celui care nu ştie dacă trăieşte realul sau vreo stranie iluzie făurită de forţe neînţelese.
Mi-era totuşi de ajuns în timpul în care ne situăm şi tăceam de frică să nu spulber fericirea fragilă în care mă scăldam.
Mă apasa întunericul şi liniştea se strângea în jurul nostru asemenea unei corzi blesetemate. Dar straniu sau nu, ea instaura un fel de calm, un calm pe care doar degetele îndrăzneau să-l perturbe.
Mâinile au o viaţă a lor independentă într-o oarecare măsură de creier, mâinile funcţionează singure, se pierd şi mă depăşesc.
Vorbim prin atingeri şi prin tăcere iar întunericul ajunge să ne fie limbaj.
Nu ne spunem nimic mai mult, n-avem cuvinte pentru aşa ceva, lăsăm întunericul dintre noi să se strângă tot mai mult, să ne doară într-o stare de fericire pe care n-o putem înţelege.
Îţi pipăiam buzele şi înţelegeam totul, simţeam totul, simţeam miracolul şi sfâşierea...
Autor: Danny
