Adam şi Eva
De la începutul omenirii, bărbatul şi femeia sunt iremediabil... împreună. Iar eu sunt coasta bărbatului meu.
Şi ce? Asta mă face mai puţin importantă? Dimpotrivă. Mă face să fiu femeia bărbatului meu.
Mă defineşte prin asociere? Poate, dar asta e important numai în lumea celor care trăiesc pentru identitatea socială.
Eu trăiesc mai ales pentru iubire. În momentele de criză interioară, normale de altfel, cred că identitatea mea e în pericol… Abia atunci când realizez care e cauza neputinţei, îmi revendic iubirea strigându-mi numele.
Numele meu din numele bărbatului meu, şi redevin eu însămi.
Pe bărbatul meu, într-o seară, chiar îl durea coasta lipsă. Am luat-o ca pe o dovadă de iubire.
Am trăit-o ca pe o experienţă a numelui lui ce se căuta în mine. S-a întors în el şi numele a căutat coasta lipsa… S-a întors la mine şi m-a găsit la locul meu. Eram acolo şi poate durerea va dispărea cu timpul… Sau poate îi va aminti că eu eram cândva o bucăţică din el, dar am devenit eu însămi cu numele lui.
De asta sunt fericită că l-am găsit, ca să mă pot întoarce în trupul din care m-am desprins la începuturile lumii. Îl iubesc şi pentru că m-am regăsit în el, deşi este altfel. Sper să mă ierte pentru că am dat buzna în interioritatea sa, în trupul lui, dacă m-am amestecat cu celelalte coaste, dar îmi căutam locul.
L-am găsit. L-am ocupat. Chiar dacă îl mai doare locul lipsă, am venit ca să rămân… pentru totdeauna.
De asta e frumos în lumea mea… pentru că lucrurile sunt definitive.
Autor: Luminita Iliescu
