De ce nu-mi place Valentine's Day?

Nu este niciun secret că nu îmi place Valentine’s Day. Nu mi-a plăcut nici la început, când am importat, euforici, această zi festivă, nu-mi place nici acum, când ea este, chipurile, recunoscută şi implementată.

De ce? Din foarte multe motive, începând cu jalnica – dar legitima! – plagiere a modelor din străinătate şi continuând cu o campanie media ce virează, în numele iubirii, spre penibil. Oare chiar îţi trebuie o zi anume din calendar ca să-ţi aduci aminte că iubeşti? Oare ai nevoie de o aşa-zisă sărbătoare a iubirii ca să cumperi obiectele ce imită inima, reproduse identic la scară planetară? Oare crezi că alesul tău chiar o să te vadă mai de-adevăratelea îndrăgostită pentru faptul că îi oferi ceva ce seamănă leit cu darurile pe care şi le fac toţi ceilalţi mari romantici ai mapamondului, cu punctul de start în America?

După părerea mea, aceasta este o zi care nu ar trebui sărbătorită în niciun fel. Nici din punctul de vedere al respectului pe care-l datorăm tradiţiei noastre – doar avem şi noi Dragobetele nostru! –, nici din cel al prostului-gust care se instalează peste tot, pe străzi, la piaţă şi în magazine, sub forma decoraţiunilor de mâna a doua şi a tendinţei de a vinde – şi de a cumpăra – orice. Şi deh, când eşti îndrăgostit, îţi pare rău că nu poţi cumpăra toate inimioarele din lume. Dar dacă nu eşti (îndrăgostit), invazia mai sus-amintitelor inimioare e absolut kitschoasă, iar sărbătoarea devine una profund consumeristă.

Dacă iubeşti pe cineva cu adevărat, du-te şi spune-i. Mutaţi-vă împreună sau căsătoriţi-vă! Dar cum poţi vinde declaraţii de dragoste într-o emisiune televizată pentru un tricou sau un alt obiect ridicol? Acesta e preţul şi măsura sentimentele tale? Fata pe care o iubeşti nu este îndeajuns premiu şi spectator al dragostei tale? Sau crezi că te va iubi mai mult dacă va vedea că ceea ce îi spui numai ei, în taină, vei putea spune oriunde şi oricui?

Nu cred că este o umilinţă mai mare decât aceea de a-ţi vedea iubitul sau iubita spunând şi altcuiva cuvintele al căror unic confident te credeai tu. Sau poate nu înţelegi că, la fel de bine cum le vociferează la microfon, le poate împărtăşi şi altcuiva, când nu eşti tu de faţă?

Chiar aveţi nevoie ca alţii să vă convingă că vă stă bine împreună şi că vă potriviţi? De ce? Poate pentru că nu vă puteţi rupe din inimă imaginea iubirii de început, ai cărei primi fiori nu mai ştiţi însă a-i chema din mucegaiul amintirii? Fiţi siguri că un bilet câştigat pentru doi la discotecă nu va putea lecui rănile voastre.

Cred că frivolitatea cu care sunt rostite declaraţiile de dragoste încearcă să acopere adevărul despre durerea singurătăţii. Cine nu ştie că ele sunt mult mai rare decât certurile? Dacă am avea puterea să ne scuturăm minţile din ameţeala reclamelor şi dacă ne-am feri puţin de această perdea artificială ca să privim ce se petrece dincolo de declaraţiile de amor, am vedea faţa crudă a realităţii.

Toată drama vieţii noastre are la bază aceste jocuri necugetate în care ne aruncăm trupurile şi sufletele încă din crudă tinereţe. Când, de fapt, dragostea trebuie trăită, şi nu consumată în grabă, tocmai pentru că este atât de frumoasă. Ea nu trebuie pusă la vânzare, „pe sticlă”, sau neglijată atunci când se iveşte, tocmai pentru că este atât de rară.

Cum poate crede cineva că un sentiment atât de frumos, atât de înălţător, atât de rar şi de scump precum iubirea îţi iese în cale numai în acele zile neghioabe cu balonaşe, cu nesfârşite inimi de plastic şi discuţii fără haz?

Într-o asemenea zi, ai face bine să nu crezi chiar pe oricine îşi declară sentimentele cu patos şi cu public, dacă vrei să le descoperi măcar o dată în viaţă rostite cu sinceritate.

Când o să poţi spune un TE IUBESC venit din inimă, şi nu de dragul aderării la la această sărbătoare, abia atunci vei trăi un Sfânt Valentin autentic, zi de zi.

Autor: Luminita Iliescu