"Din fericire, teatrul românesc nu e atât de prost pe cât şi-ar dori unii" – interviu cu Alexandru Dabija

Nominalizat la Premiile UNITER pentru regia spectacolului "Pyramus & Thisbe 4 you" de la Teatrul Odeon, Alexandru Dabija a acceptat să ne vorbească, pe larg şi cu umor, despre "job"-ul său.

 
Aţi deschis larg uşile teatrului către "popor".  I-aţi făcut actori pe  maşiniştii din Teatrul Odeon. Ce nevoie mai e de artişti dacă sunt atât de buni amatorii?
 
Alexandru Dabija: Aici ar fi o întreagă discuţie. Dar amatorii se potriveau mănuşă pentru acele roluri pentru că despre asta este de fapt vorba în scena scrisă de Shakespeare. Ei sunt pur şi simplu din "piesă".
 
Şi colegii lor, actorii profesionişti, ce părere au de "concurenţă"?

A. D.: La repetiţie nu puteam lucra pentru că actorii râdeau de se-ndoiau văzându-i pe maşinişti. Nu mai erau repetiţii, erau gata spectacole.  Băieţii noştri erau pur şi simplu perfecţi. Probabil că actorii îi invidiază puţin, în sinea lor.
 
S-a scris mult pe tema spectacolului dumneavoastră şi s-au făcut tot soiul de interpretări. Cum aţi primit cronicile?
 
A. D.: Fiecare spectator are dreptul la propriul lui spectacol. Iar cronicarii ar trebui şi ei să fie mai mult oameni şi mai puţin "profesionişti". Mimarea actului critic e mai deranjantă şi mai nocivă decât o cronică asumat subiectivă. Prefer o cronică care ţine de chef, de toană, e mai "curată". Poate să mă şi înjure. Nu mă deranjează.
 
Chiar nu vă supără o cronică defavorabilă?
 
A. D.: Niciodată. Mă amuz de multe ori. Se întâmplă ca unii să fi văzut cu totul alt spectacol decât cel pe care l-am gândit eu, dar fiecare are, cum spuneam, dreptul la spectacolul lui. Am văzut că unii regizori se înfurie, iau atitudine. Cer drept la replică. Pe mine tot ping-pong-ul ăsta mă distrează nespus. Cronicarul, după mine, ar trebui să fie un "însoţitor" al spectacolului, nu un demolator.
 
Mulţi artişti îşi consumă energia în lumea virtuală, pe site-uri, pe forumuri, pe bloguri. Dumneavoastră staţi la taclale cu admiratorii pe net?
 
A. D.: Nu. Asta mi se pare o formă superficială de înţelegere a lumii. Dar ştii ce mai cred? Că defularea asta pe net seamănă cu ceea ce făcea un prieten de-al meu, un actor bătrân- s-a prăpădit, săracul - care în tinereţe iubea atât de tare o fată încât înainte de a se întâlni cu ea se ducea la bordel, la Crucea de Piatră. Pentru ca la întâlnirea cu iubita nivelul lui sexual să fie cât mai redus, să nu impieteze dragostea lor curată. Alunecarea asta în superficial te pregăteşte probabil mult mai bine pentru momentele de profunzime. "Chat"-ul uşurel de pe net te antrenează pentru adevărata comunicare, cea de la om la om.
 
Unii îşi fac o viaţă din asta...
 
A. D.: Da, dacă nu au alta. Ăsta e omul de tip nou, uşor, uşor ne transformăm într-o altă specie.
 
Sunt slabe noile generaţii de actori?
 
A. D.: În primul rând le-a intrat vocabularul la apă. Au un bagaj de 100 de cuvinte pe care le rulează fără să se chinuie să mai înveţe altele noi. În curând, relaţia actor-regizor se va limita la înjurături, la strigături şi la onomatopee.
 
Pedagogia negativă se poate aplica tuturor actorilor?
 
A. D.: Nici vorbă. Unii îşi iau câmpii. Nu toţi copiii acceptă bătaia. Mai sunt şi din cei care fug de-acasă.
 
Meseria asta e dificilă sau e doar aşa, o joacă?

A. D.: E foarte grea. Meseria actorilor e teribilă nu pentru că s-ar cocoşa de muncă, ci pentru că trebuie să o facă în fiecare zi. Gândul că azi, mâine, şi tot restul vieţii tale, de la ora 7 seara, trebuie să faci acelaşi lucru, dacă începe să te bântuie, rişti să nu mai rămâi întreg la minte. În ceea ce ne priveşte pe noi, regizorii, cel mai greu a devenit faptul că din asta trebuie să trăim. Nu mai e o artă, ci o meserie, un job.
 
Ce e bun în teatrul românesc?
 
A. D.: Din fericire, nu e atât de prost pe cât l-ar vrea unii. Citeam nu demult o cronică a cuiva care văzuse un spectacol măreţ în Polonia şi la final spunea "păcat că a trebuit să mă întorc la teatrul românesc". Asta seamănă cu părerile de rău pe care le are românul la întoarcerea acasă, pe aeroportul Otopeni. Ce să zic? Dar la ce s-a întors? La teatrul din Bangladesh? Nu o spun din mândrie patriotică, dar chiar avem un teatru bun. Ok, sunt ani mai buni şi ani mai slabi, spectacole mai bune şi spectacole mai proaste, asta e. E normal. Dar sunt teatre care fac eforturi să iasă din "rând", unde se pun în mod constant spectacole bune. La Cluj, la Timişoara, la Sibiu. E OK. Ce am vrea? Cred că transferul ăsta al nemulţumirii noastre ve;nice vizavi de destinul nostru istoric când este aplicat ca politică culturală are efecte nocive: timorează creatorii şi demobilizează artiştii. Şi mai cred că toată nemulţumirea asta uriaşă ar trebui canalizată şi pe o analiză a cauzelor. Ochii ăştia care critică spectacolele ar trebui să se uite puţin şi mai la izvoare, adică la şcoala de teatru.
 
Anul ăsta e unul bun, dacă o luăm aşa, ca la vinuri?
 
A. D.: Pe mine mă amuză foarte tare când văd copii de 20-30 de ani vorbind nostalgic despre spectacolele lui Esrig sau ale lui Ciulei pe care nici eu nu le-am apucat. Ne raportăm fals la o aşa numită epocă de aur. În realitate, spectacolele bune de atunci au aceeaşi valoare cu reuşitele de azi. "Nepotul lui Rameau" poate fi foarte bine comparat cu un bun spectacol al lui Afrim, al lui Şerban sau al lui Purcărete.
 
Şi atunci de unde vine legenda?
 
A. D.: Climatul de receptare era cu totul altul. Acele spectacole au născut la vremea lor mii de comentarii. Or, importanţa care i se acordă unui fenomen poate depăşi adesea conţinutul lui. Legenda e uneori mai tare decât Făt Frumos.
 
Totuşi ce s-a schimbat de la Esrig până azi?
 
A. D.: S-au schimbat modele. Ce ne mai dădeam noi cu capul de pereţi să-l citim pe Sartre! Azi cred că nicăieri în lume nu se mai montează piese le lui. Acum e la modă să transformi filmele în spectacol. Ni se povestesc filmele la teatru. Eu aştept clipa în care să se facă cinema după un spectacol. Şi s-a mai schimbat ceva: Din păcate, noi, artiştii, ne-am cam îndepărtat de oameni. Oamenii chiar au probleme, dincolo de metafizică şi de crizele de identitate culturală, sexuală şi aşa mai departe. Dacă înainte vreme era tabu-ul cu Ceauşescu, acum îl avem pe cel cu banii. În comunism nu puteai întreba pe nimeni ce părere are despre Tovarăşul, acum nu mai poţi întreba un om cât câştigă. Aşa că nu suntem aşa de liberi pe cât credem.
 
De ce nu-l mai crede artistul pe omul sărac?
 
A. D.: Pentru că mulţi artişti au acum bani.
 
V-aţi îmburghezit?
 
A. D.: Unii dintre noi da.
 
Şi ce e rău în asta?
 
A. D.: E rău pentru că un artist nu poate crea cu adevărat decât pe burta goală. Îmbuibarea nu-i prieşte.  Din fericire, mai sunt în teatru nenumăraţi artişti săraci lipiţi.
 
Dvs sunteţi şi un spectator fidel. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţi colegi de-ai dumneavoastră.
 
A. D.: Aşa e, din păcate. Sunt actori care nu merg să vadă spectacole, regizori care nu văd montările colegilor. Şi unde mai punem că se scriu şi cronici pe nevăzute, ba se mai dau şi premii unor spectacole văzute pe casete video, sau despre care membrii juriului află din povestiri.
 
Chiar aşa?

A. D.: Chiar aşa. La experienţa şi la box office-ul meu vă pot asta spune liniştit: sunt jurii care nu văd  spectacolele pe care apoi le premiază.
 
(sursa: artactmagazine.ro)

 


Autor: interviu de Gabriela Lupu



Adauga comentariu

Numele tau:

Comentariul tau:


Security Code:



Blogurile BonCafe

Isteria dietelor

Text trimis de Viorela Dobre Oriunde intorci capul, oriunde privesti, invariabil te va lovi sceptrul unei noi metode de slabire, un regim minune care sa te ajute sa te transformi dintr-o scrofita i... Citeste tot

I'm good or not!?

Eu nu sint o persoana normala-sau ceea ce se  numeste de regula  in societate  normal!nu stiu cum sint dar nu ma sperii una ,doua  din ce mi se intimpla  ;ma tem  cu adevarat doar cind mi se imbol...Citeste tot

Ținute comode pentru timpul liber de la Femme Luxe

Vreau să vă prezint încă patru piese vestimentare de la Femme Luxe, foarte potrivite pentru timpul liber, nimic pretențios, totul foarte comod și în tendințe.

De această dată, am ales ma... Citeste tot

Cu ce te îmbraci de cutremur?

 

În martie 1977 aveam 4 ani. Deşi s-a întâmplat ceva îngrozitor atunci – celebrul cutremur de 7,2 grade pe scara ... Citeste tot

Picior peste picior, NIG de vorbă cu Petronela Rotar

Deşi citind-o pe Petronela Rotar, am avut un pic senzaţia de deja-vu(poate pentru că mi-a fost recomandată de un prieten drag care vede o oarecare asemănare între noi), nu o ştiam totuşi pe această fa... Citeste tot

Prietenii mei, barbatii

Cand eram mica nu l-am citit pe Leonard Cohen si nu stiam ca scrisese el intr-o carte, probabil in urma experientelor personale, ca "o prietenie intre un barbat si o femeie, daca nu e bazata pe sex, e...Citeste tot

Oamenii aceia - Povestea unei cărți / Those people – The making off

 

 (the English version is available just after the Romanian one)

  Pădurea Franconă este un tărâm feeric, unul dintre acele meleaguri în care și ... Citeste tot