Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul

Cartea "Cum s-a făcut de nu mi-am bătut copilul", de Carmen Mușat-Coman va fi lansată joi, 15 decembrie, ora 17:00, la Librăria Eminescu.

„Uite încă o deșteaptă care s-a apucat să ne învețe cum să ne creștem copiii”, veți spune, iar eu o să vă contrazic. Unu: nu sunt deloc deșteaptă, ba aș putea spune că din contră (câteodată). Doi: de învățat nu vă învăț nimic și nici nu mi-am propus. Pentru că tot ce găsiți în cartea aceasta știți deja. Ați mai uitat, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, și atunci să-mi permiteți să vă reamintesc. O voi face însă cu blândețe – să înțelegeți aici „ironie” – căci subiectul e delicat. N-o să vă dau sfaturi – nici nu sunt în măsură –, căci iată, eu nici acum nu știu prea bine cum să procedez în cutare sau cutare situație, n-o să afirm, bătându-mă cu pumnul în piept, că sunt mama perfectă și că am copilul perfect. Dumnezeu mi-e martor că sunt imperfectă și dacă adjectivul ar suporta grade de comparație aș folosi unul, dar nu vreau să mi se reproșeze mai târziu că am scris o carte și nici pe aia corect gramatical. Măcar reproșul acesta să nu mi se facă, fiindcă se vor găsi destui să spună că uite, nici măcar nu e specialistă în psihologie și ne dă nouă sfaturi, învață oul găina etc.

Ce pun eu aici pe hârtie sunt gânduri. Despre relațiile părinte-copil, părinte-sistem educațional (grădiniță, școală), părinte-părinte, copil-copil. Unele au fost așternute pe hârtie mai demult, prin anii 2000-2002, și au fost găzduite de revista Femeia, la rubrica Meseria de părinte, altele mai încoace, prin anii de glorie ai blogului personal ce visează toiagul de mareșal… Am scris cuvântul „toiag”? Cumva din aceeași familie cu bâtă, ciomag, ciocan, palmă, nuia?

Protecția Copilului să nu intre în panică, nu, nu e un titlu ascuns despre violență, nu mi-am bătut și nici n-o să-mi bat copilul – nu sunt dintre cei ce gândesc că „bătaia e ruptă din rai”. Deci să nu fiu acuzată de vreo organizație că aplic proverbul pe ascuns, cu ciocanul din dotarea pentru ședința foto care, fie vorba între noi, a fost imortalizată de însuși copilul cu pricina, cel din titlu, copil căruia nu i-a tremurat deloc mâna când a fotografiat, deci nimeni, niciodată, nu va putea afirma că se afla într-o stare de teroare.

Cum spuneam, cartea aceasta e formată din gânduri. Nu afirm că sunt înțelepte dar vă garantez că sunt de bun simț. Le-am reunit aici când mi-am dat seama că uneori reacționăm atunci când altcineva ne spune ceea ce noi știm dar, din varii motive, am uitat, ignorăm. La un moment dat am asistat la o scenă între o mamă și fiica ei de vreo opt ani. Mama îi reproșa o mulțime de lucruri, o tot certa. A luat un bilețel din coșulețul cu proverbe bengaleze pe care i-l întindeam, l-a deschis, a citit cu voce tare, s-a uitat la mine cu o privirea rea și mirată totodată, și-a luat copilul de mână și a plecat. Pe bilet scria: „Părinții nemulțumiți cred că numai copiii altora sunt buni”.

Acela a fost momentul în care m-am decis să pun laolaltă gândurile mele despre părinți și copii. Poate că o vorbă, o situație vă vor da de gândit așa cum mi-au dat și mie, la vremea respectivă. Nu cred că acum sunt o mamă mai bună, mai deșteaptă, mai înțeleaptă, însă mă străduiesc. Și îi dedic fiicei mele Ana această carte, nu pentru că datorită ei am bătut toate parcurile din București, am trecut pragul grădinițelor și școlilor, dând nas în nas cu toate situațiile descrise, ci pentru că datorită ei învăț, în fiecare zi, să fiu un părinte mulțumit. (Carmen Mușat-Coman)

Autor: Luminita Iliescu